Prima zi acasa cu un nou-nascut!

Wow...plecam acasă! În sfârșit mergem spre locul unde este atata căldură, mergem acasă ca o adevărată familie! Mama, tata și copilul. De cate ori în copilăria mea nu m-am jucat de-a "mama și tata". Păpușile mele erau niște adulți perfecți, asa cum îmi închipuiam ca o sa fiu și eu când voi creste mare. Intre timp am înțeles ca perfecțiunea nu exista, dar putem încerca să o cautam.

Cu gentuța făcută, cu micuța noastră în landou am ieșit pe ușile clinicii. Eu abia mergeam, operația îmi mai dădea niște bătăi de cap sau doar asa aveam eu impresia, ca dacă merg dreapta o sa se rupă!:)) Și uite...un tata înalt și frumos, mândru de minunea lui, o superbitate de fetita și o mama cocoșata, cat pe ce sa primesc un baston de la portar, păream o bătrânică care abia calca. Ne-am urcat în masina și am pornit spre o noua aventura. De ce zic aventura? O sa înțelegeți mai târziu.

În drumul nostru trebuia sa o luam pe mama, ea era cea care urma sa aibă grija de Ilinca pentru o perioada, pana ma acomodam eu cu noul statut. Am luat-o și aproape de casa, am oprit la o farmacie pentru a cumpăra rețetele de medicamente, ale mele și ale prințesei.  Acolo ce sa vezi? Am lăsat o avere pe 3 creme și 2 uleiuri...nu știam ca atât de mult poate costa îngrijirea unui bebeluș.

Am parcat...ufff, iar emoții, ajungem acasă și totul o sa fie roz, asa cum mi-am imaginat. Ilinca va dormi în camera ei, în pătuțul ei, printre toate jucăriile care abia o așteptau. Eee, de unde atata bucurie??? :)) nu am intrat bine pe ușa ca a și început concertul! Acum nu mai aveam un număr la care sa sunam pentru a chema asistentele, trebuia sa ne descurcam. Săraca mama...doar ea știe cum mi-a suportat toate ieșirile, " de ce plânge? Înseamnă că nu sta bine! Aseaz-o altfel! Dar de ce tot nu tace???? Ce ii faci? Ce areeeeee? Poate ii e foame!"... și asa mai departe.
A. mi-a pregătit baia, m-a ajutat sa ajung în cada și m-a lăsat sa ma relaxez, se vedea pe fata mea ca sunt terminata de oboseala. După baie, am dormit vreo 2 ore și eram cat de cat mai bine. Intre timp a dormit și Ilinca, asa ca m-am putut bucura de liniște.

La masa, m-am mai gândit eu, ca cel mai bine ar fi sa rămânem doar noi 3 peste noapte in casă. Eu, A. și puiul de om. După ora 8 am primit vizita nașilor, era normal sa își dorească și ei sa stea în preajma copilului, asa ca împreună i-am făcut masajul si baita Ilincăi ( moment de panica teribila pentru mine, bebelusa plângea ca din gura de șarpe și mi-era  frica sa nu se rupă în timp ce era întoarsă pe toate partile). Sa nu zic de partea cu îmbrăcatul....vai, o alta provocare! Îmi era frica sa o trag puțin de mânuțe pentru a o îmbracă în body, dacă cumva ii rup ceva, asa ca am lasat-o pe mama sa se ocupe de acest lucru. Groaznice momente,mi-am ieșit din fire, am țipat la toată lumea și am început sa plâng. Simțeam ca eu nu o sa fiu niciodată în stare sa am grija de ea, ca nu o sa fiu o mama buna. Depresia postnatala își spunea cuvântul, plângeam și nu reușeam sa ma opresc.

După toate astea, ceea ce mi-am dorit s-a adeverit! Am rămas în casa doar noi, doi proaspeți părinți și un nou-nascut. Totul era minunat, nimic nu putea sa mai fie greu, copilul o sa doarmă frumos, o sa ii dau sa pape și iar doarme și tot asa pana dimineață. Asa imi închipuiam eu, asa vazusem în filme! Însă cum socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg...am avut parte de o experienta nu prea roz, sa ii spunem.
Ilinca plangea si nimic nu parea sa o calmeze, eu si A. eram ca doi prosti, dar nu aveam ce sa facem, ne uitam unul la altul și speram ca totul o sa fie bine. Nici o sansa! Ilinca nu plângea, zbiera, iar noi ne simțeam inapți. Am hotărât sa facem cu rândul, sta unul cu ea pentru câteva ore, apoi celalalt și tot asa. Am uitat sa precizez ca totul se întâmpla ba în dormitorul nostru, ba în sufragerie, nici vorba de camera ei.

Nu am reușit sa punem geană peste geană toată noaptea, ne-am plimbat cu ea în brate, prin toata casa, i-am cantat un repertoriu întreg (2 cântecele pentru copii...atat știam, acum cunosc deja vreo 10). Cum ma asezam pe marginea patului, cu ea în brate, cum plângea mai tare. De oboseala, am și ațipit ca în desenele animate, fracțiuni de secunda, eram terminata. Nu vroia sa tacă si pace. Când adormea, în landou, la prima mișcare eram amândoi drepți în fata ei sa vedem dacă este totul în regula.

Am vrut o noapte speciala...prima noapte acasă cu minunea noastră. Chiar a fost, nu avem cum sa uitam cate griji ne-am făcut! Atât de disperați am fost după acea noapte, ca a doua zi, ne-am oprit la farmacie sa cumpărăm tot ce aveau pentru colici și toate pastilele și ceaiurile pentru lactație.
Țin sa precizez ca Ilinca nu a avut colici pana acum și deja are 3 luni, dar la început credeam ca asta e motivul pentru care plânge.

A doua zi, e clar ca nu am mai refuzat ajutorul mamei, îmi venea sa ii spun sa rămână pentru tot anul cu noi! :))

Concluzia: tot ce pare ușor....doar pare, asa ca dacă aveți ajutor, acceptați-l. Nou-născutul are nevoie de timp pentru a se acomoda cu lumea exterioara, iar voi la fel pentru a va acomoda cu noul statut. Dacă plânge, nu este obligatoriu sa plângă pentru ca ii este foame, îl doare ceva sau are colici, plânge pentru ca altfel nu știe și nu poate sa se exprime. :) este greu la început, dar totul se uita când minunea îți zambeste sau te privește cum te maimutaresti.
Eu sunt un caz fericit, am ajutorul sotului, al părinților si al socrilor, iar atunci când am nevoie, este suficient sa le telefonez și vin fără a sta pe gânduri. Ca sunt eu o ambițioasă și vreau sa fac totul singura, asta e partea a doua, dar sunt momente când am nevoie de o pauza și atunci intervin ei. 💜

Pe data viitoare! Aveți grija de burtici și de bebici!

Nașterea prin cezariana. Asa cum am simțit-o eu.

Seara trecuta am citit ceva interesant, cum că bebelușii noștri ne aleg ca părinți, știam ceva despre acest lucru, însă nu aveam o confirmare certa. Acum, ca am citit articolul, am rămas surprinsa de relatările acelor mame. Copii lor le povesteau ca sus, în ceruri, îngerașii le-au arat cine vor fi părinți lor...și alte cateva lucruri foarte interesante. Am sa atașez link-ul pentru a vedea și voi despre ce este vorba. Oricum, foarte frumos articolul, probabil ca doar o mama îl poate crede. :) http://eustiu.com/cum-sufletul-copilului-isi-alege-mama/
Asa ca dacă este adevărat, sunt mandra ca am fost aleasa de Ilinca, înseamnă că a avut motive întemeiate. Sper sa nu o dezamăgesc niciodată.

 Mi-am dorit-o atât de mult, am purtat-o cu atata dragoste în pântecele mele timp de 9 luni....Doamne! Asta pana în momentul în care, împreună cu tatăl ei, am hotărât ca e timpul sa o cunoaștem.  De ce spun ca am hotărât? Pentru ca la controlul de 37 de săptămâni, medicul ne-a spus sa alegem o data între 15 și 19 august pentru operația de cezariana. ( nu ma judecați ca am optat pentru cezariana, multe dintre voi cred ca este calea ușoară, însă am fost nevoita din cauza herniei inghinale drepte despre care v-am spus în articolul trecut.)

Pentru ca fetita noastră este o minune, am ales ca ea sa vina pe lume pe 15 august, în zi de mare sărbătoare. Am vrut ca eu sa fiu mereu alături de ea când își va aniversa fiecare anișor ( asta pentru ca data de 15 august este declarată zi liberă).

Din cauza emoțiilor, cu o seara înainte de ziua stabilita, am crezut ca intru în travaliu, am avut câteva contracții și dureri....dar au fost doar alarme false. Nu am prea dormit în noaptea aceea, așteptăm să se facă mai repede zi, sa trec de tot și sa o pot tine în brate pentru prima oara.

S-a făcut dimineață...uufff cata emotie, la ora 8 și ceva eram în picioare, îmi făceam duș, ma aranjam ( m-am machiat puțin, un fond de ten și puțin rimel)...doar nu puteam sa plec nemachiata! Dacă nu ma primeau la clinica? Dacă aveau afiș cu o tipa nemachiata într-un cerc rosu și tăiat, gen accesul interzis? :))  nu știu când au trecut doua ore, cert este ca în drumul spre clinica, am trăit emoții puternice, am plâns, am mângâiat burtica și i-am vorbit, i-am spus cat de nerăbdătoare sunt sa o cunosc. Sa cunosc acel mic omulet care mi-a mutat toate organele in cele 9 luni de sarcina.

La ora 10 eram în curtea maternității, alături de soțul și părinții mei. Ne-am întâlnit cu ei acolo, a fost momentul în care am izbucnit în plâns, pentru ca pentru prima oara am putut sa ii înțeleg emoțiile mamei mele. Abia atunci am înțeles cata iubire poate sa încapă în sufletul unui mame. A fost cat pe ce sa plângem toți ...și nu alta, însă bărbații sunt bărbați în orice moment, au fost fermi și pe poziție și de aceasta data...sau cel puțin asa au vrut sa lase impresia! Sunt convinsa ca și ei au plâns, dar fără lacrimi, pe ascuns!:))

Intrata în clinica, fetele de la recepție mi-au întocmit actele necesare, au chemat o asistenta și...gata, pana aici mi-a fost. M-au dus sus, sa ma pregătească pentru momentul cel mare, în timp ce a mea familie a rămas în sala de așteptare pana la primirea primelor vesti.

M-am schimbat și am fost dusa într-o rezerva, alături de alta viitoare mamica ce urma sa nască înaintea mea. Mi-au fost administrate niște medicamente, bebelusei i-au fost monitorizare bătăile inimii...și am așteptat...și am așteptat... Pe hol auzeam cum asistentele și medicii vorbeau despre ce vor manca la prânz, unde sa facă comanda de mancare. Eu eram nemâncata și simțeam ca leșin dacă ii mai aud mult! :)) auzeam doar...paste, midii, pizza și alte bunătăți! Opaaa, a venit medicul, eu urmez după tânăra mămică prezenta cu mine în salon, deci mai am mai puțin de o ora și îmi cunosc minunea...iieeeeiii! Singura în rezerva, cu ușa deschisa și aproape de sala de nașteri, am putut auzi primul planset al copilului ce abia se născuse, era un planset nu foarte gălăgios, ușor timid, as spune.
Timpul a trecut, a venit anestezista, alături de o asistenta, ambele extrem de drăguțe și amabile, m-au luat în sala de nașteri și mi-au făcut rahia (apropo, nu doare deloc, se simte doar o mica intepatura). M-au întins pe masa, mi-au dat drumul la radio și...a venit medicul! Aici au inceput glumele și despre ce puteau sa vorbească și ei? Despre ce vor manca după ce termina cu mine, am fost ultima cezariana din acea zi. Eram atât de fericită și anesteziata, ca nu am simțit când m-a tăiat, nu am simțit absolut nimic, doar o mica presiune în momentul în care m-au apăsat pentru a împinge bebelusa. La radio se auzea "...acele tale îmi fac tatoo sub piele..". https://youtu.be/vR7IwJkb-EA
A fost suficienta o singura apasare, pentru ca micuta mea a ieșit imediat, foarte curioasa din fire...as spune acum! A urmat o clipa de liniște....după care, deasupra cearceafului care ascundea ce face medicul și asistenta acolo, a apărut un chip de înger, care instantaneu a deschis ochișorii mari. Am văzut atunci cel mai frumos copil, cei mai frumoși ochi. Era atât de curata, nu avea nimic care sa ma facă sa cred ca abia atunci a fost scoasa din pântecele mele. Am plâns, am plâns mult, a fost cel mai frumos moment din viata mea. Imediat cum i-a fost tăiat cordonul ombilical, a început concertul. Cred ca a auzit toată maternitatea, ca micuta Ilinca Stephanie, a venit pe lume. Avea cel mai vioi și melodios plâns, i-a fost ușor sa convingă personalul medical de faptul ca merita cel mai frumos 10 cu felicitări. Lucru care mi-a fost confirmat și de una din asistente în timp ce o măsura "nu ai cum sa nu ii dai 10, are un țignal...mama mama".  După toată "cosmetizarea" și măsurătorile aferente, mi-a fost adusa pentru a o pupa. Vaiii....nu va spun cum îmi curgeau lacrimile și cum încercăm sa ii vorbesc. Este emoționat, acelea dintre voi care au trecut printr-o naștere, fie ea naturala sau cezariana, știți bine la ce ma refer.

Am fost dusa în reanimare...alături de alte 5 proaspete mămici. Ma simțeam minunat, încă eram sub efectul anesteziei.  La 15-20 de minute a venit și soțul și mama mea, mi-au spus ca avem cel mai frumos copil, ca prințesa noastră este superba. Apropo de asta, eu în sarcina, am trăit cu senzația ca o sa am cea mai urata fetita. Și asta pentru ca pe tot parcursul celor 9 luni nu îmi plăcea nici un copil, excepție făceau fetita vecinei  de la 3 si fetita unei foste colege de facultate. Acum toți sunt frumoși și minunati, asa ii vedeam și înainte de sarcina...dar în sarcina...nu.
După vreo 2 ore de așteptare, mi-am ținut prințesa în brate, am încercat sa o alaptez, asa cum credeam eu ca se face...nu ca ar fi avut bietul copil ce sa mănânce, dar ma straduiam..și am vorbit cu ea...asa cum consideram eu ca trebuie. Acest lucru s-a repetat și după alte 4 ore și de câteva ori în cursul nopții. De fiecare data când primeam copii în salon, toți dormeau, doar a mea tipa cat o țineau plămânii, probabil asa credea ea ca se vorbește, tare, sa te faci auzit!:)))

A doua zi, dimineata, dupa vizita medicilor, am fost dusa în rezerva. La scurt timp am primit și vedeta în salon. Avea o privire atât de dulce când dormea și o privire atât de pătrunzătoare când deschidea ochișorii...ca pur și simplu îți îngheța sufletul pe loc. În jurul prânzului a venit și proaspătul tătic, era de-a dreptul topit după acel pui de om, bucata rupta din el! Nu aveam loc unul de altul, care sa o tina în brate și care sa o pupe.

Am început sa primim vizite, au fost alaturi de noi toți cei care ne iubesc și pentru care însemnam ceva. Ilinca a reușit, de la prima întâlnire, sa ii facă pe toți sa o îndrăgească, sa o iubească.

Sa nu uit....dragelor, este forte greu la început, după o cezariana mai ales, dar asta se schimba după primele 3-4 zile. Mi-am dorit sa ma recuperez repede, asa ca, cu toată ambiția mea, m-am ridicat din pat și am început sa ma plimb prin camera și pe holurile clinici. Cel mai crunt moment era atunci când ma ridicam din pat, ma durea operația, lucru normal, suferisem o intervenție cu o zi în urma. Odată ridicată în picioare, totul era mult mai bine, durerile abia dacă le mai simțeam. Ma plimbam cu Ilinca în brate și totul era perfect.

Cum venea noaptea, bebelusa mea, începea concertul, trebuia sa fie liniște pentru ca e sa poată canta! :)) Speriați, ba eu, ba soțul meu ( el a stat cu mine în fiecare noapte ca însoțitor), sunam la asistente pentru a ne calma minunea. Noi parca eram de pe alta planeta, habar nu aveam ce ii puteam face mai mult decât sa o plimbam în brate. Drăguțe, doamnele veneau cu zambetul pe buze și ba ii dădeau sa pape, ba o infasau...pentru ca ei ii plăcea sa dea din mânuțe și sa le scoată din scutecel. Acest lucru se întâmplă din ora în ora, deci noi nu am închis un ochi toată noaptea. Următoarea noapte am lăsat fata în rezerva bebelușilor pentru a putea sa ma odihnesc, eram destul de obosita și slabita, chiar simțeam nevoia unui somn, fie el și de o ora.

În ziua în care trebuia sa plecam acasă, ne-au fost explicate multe lucruri, cum se face masajul, baita și toată medicamentația necesara pentru acasa.
Încă ceva, dacă nașterea are loc într-o clinica privata, ascultați-ma și luați dvd-ul cu filmarea nașterii. O sa retraiti mereu acele clipe minunate, este o filmare inedita, primul contact cu lumea exterioara, primul planset, prima baita, primul masaj.

Despre recuperare....pot sa va spun ca mi-am revenit surprinzător de repede, nu am avut dureri sau alte probleme cu operația, nu am rămas cu migrene, nu am avut absolut nimic. Ațele mi-au fost scoase la 5 zile de la nastere, nu a durut nici aceasta operatiune și a durat doar 5 minute maxim. Totul a decurs exact cum speram și cum îmi închipuiam. Cred ca asta se datorează și personalului medical, dar și organismului. Fiecare organism trece peste o intervenție în mod diferit. Al meu a ales sa lupte pentru a ma pune pe picioare în cel mai scurt timp.

Data viitoare o sa va povestesc despre prima zi acasa alături de un nou-nascut.

Pana atunci....zi frumoasa alături de burtici și bebei. Va pupa mamica Ilincăi!

Sperieturi, frici și griji în sarcina

Nu cred ca exista femeie, viitoare mamica, pe care sa nu o sperie sarcina; și nu ma refer la sensul acela, ci la grijile pe care le ai în momentul în care afli ca în pântecele tale porți un suflet care mai târziu o să-ți spună "mama"! Oare o sa fie bine? Oare ce este? Cand o sa miste prima data? Dar de ce nu mai misca? De ce nu am grețuri? De ce pe mine nu ma dor sanii și nu îmi curg, ca am citit pe google ca asa se întâmplă în general spre finalul sarcinii? Acestea sunt doar o mica parte din miile de întrebări pe care ni le punem începând din primele săptămâni cu burtica.
Sa va povestesc prin ce am trecut eu, ca doar nu ma abat de la regula!:)) tot femeie sunt și eu!
V-am povestit în postarea anterioara cate a trebuit sa fac pentru a ma convinge ca sunt însărcinată, acum va povestesc cate am făcut pentru a-mi liniști temerile.
După ce s-a confirmat sarcina ghici ce? Au apărut brusc și simptomele, greata, stare de amețeală, sanii ca piatra, oboseala și asa mai departe...unele din ele erau și puțin exagerate de mine (exista un efect placebo). Gândul ca sunt însărcinată ma făcea sa am tot felul de stări, de la fericire la ore de plans din nimic. Era suficient sa vad o drama și plângeam fără oprire ore în sir! Apropo, nu cred ca sunt singura!:))
În primele 8 saptamani de burtica cred ca am fost aproape săptămânal la eco, simțeam nevoia sa vad "punctuletul" cum creste. La una din ele mi-au fost prescrise vitamine, Elevit, pastile care m-au făcut sa explodez si uite asa am reușit performanta ca in câteva săptămâni sa pun nu mai puțin de 6 kg.
La 9 săptămâni am ajuns la medicul pe care mi-l doream, la cel pe care toate mămicile îl lăudau ca fiind cel mai cel...și chiar asa a fost! El mi-a schimbat imediat pastilele și m-a asigurat ca totul se dezvolta normal. Începusem deja sa citesc tot felul de bloguri și articole despre sarcina și simptomele ei. Ma întrebăm când o sa miste, când o sa simt punctuletul.
A urmat o dimineață în care nu am mai avut nici un fel de stare, nu greata, nu amețeală, nu nimic. M-am panicat teribil, lucru care m-a făcut sa ma duc de urgenta la o clinica privata pentru un control. Am fost liniștită imediat, ba chiar am fost făcută sa plâng, a fost prima oara când i-am auzit bătăile inimioarei, au fost lacrimi de bucurie imensa! Este de nedescris sentimentul, este cu adevărat suprem sa știi ca în burtica ta bate o inimioara. După plecarea de la clinica, am respirat ușurată iar în capul meu se cuibarise veșnica intrebare: oare o sa pot duce sarcina pana la final? De ce gândeam asa? Este simplu. Pentru ca în jurul meu cunoșteam cazuri cu sarcini pierdute și asta ma speria cel mai tare!
La 10 săptămâni și puțin am plecat în luna de miere, am avut 12 ore de zbor continuu, dar punctuletul meu a stat cuminte, m-a lăsat sa fac scufundări, sa merg cu barca cu motor și sa stau la soare, asa ca m-am bucurat din plin de peisajele exotice în care ma aflam. A fost prima ei vacanta, la soare, la mare, pe meleaguri depărtate, în Thailanda.

Când ne-am întors eram programata la controlul de 12 săptămâni, era momentul in care aflam ca punctulet nu mai este doar un punct și ca este o fetita în toată regula!💜 un alt moment de lacrimi și trăiri intense. Nu are rost sa va spun despre reacția soțului meu, de pe fata căruia nu se putea șterge zâmbetul imens!

Pentru ca am avut o sarcina ușoară, a urmat o alta vacanta...mai aproape de data asta, în Barcelona! Totul a fost minunat pana în momentul în care am avut niște dureri inghinale groaznice...din senin. Ce puteam sa fac? Nu eram în tara, medicul dacă îl sunam nu îmi putea da un diagnostic clar prin telefon. Tot ce am gândit era ca acela e cel mai negru moment din viata mea, ca o sa pierd sarcina, durerile erau teribile, abia dacă puteam sta pe picioare ...asa ca a trebuit sa stau cu spaima încă 2 zile cat mai aveam din vacanta.
Cum am ajuns acasă m-am dus glonț la medic pentru a vedea ce se întâmplă. Sarcina era ok, era perfecta, se bănuia ca e ceva la rinichi, dar a fost nevoie de investigații amănunțite. Am ajuns la ecograf și de acolo la chirurg ca sa aflu ca am crize din cauza unei herni inghinale drepte. Am primit tratament de calmare, atat se putea face pentru o femeie însărcinată, asa ca ....odată apărută criza, luam un calmant și în jumătate de ora îmi trecea.
Pe la 4 luni jumătate, în urma controlului lunar pe care îl făceam, am aflat cea mai crunta veste. Bebelusa mea părea sa aibă o malformație la inimioara. Trebuia sa aștept 2 săptămâni ca sa poată sa îmi spună exact ce și cum. În tot acest timp, nu am fost om, am plâns non-stop! De ce totul mi se întâmpla tocmai mie? După perioada de calvar am aflat ca nu are nimic și ca acea eroare se datora poziției în care se afla fătul! A urmat o alta perioada de calm...scurta ce-i drept.  A trebuit sa fac niște analize...printre care și profilul torch. Nu este suficient sa știi sa citești sau sa cauți interpretări pe google ca sa poți interpreta rezultatele. Cert este ca iar am tras o sperietura zdravănă, informata prost am crezut ca bebelusa mea o sa se nască cu malformații din cauza a ceea ce citisem! Și iar plans și istericale...pana m-a calmat medicul meu, spunându-mi ca rezultatele sunt excelente, lucru care îl determina ca pe viitor sa nu repet acele analize.
Doua luni am stat liniștită, fetita mea era foarte activa, noapte după orele 23 începea sa ne bage în seama pentru vreo 2 ore! Am primit la piciorușe în coaste...vai!:)))

Au mai fost momente în care nu se misca la fel de mult și ma panicam, dar acest lucru nu dura mult, ii plăcea ei sa se joace de-a "este bebe, nu e bebe". :)))
Și uite-ma ajunsa în cea de-a 9 luna, după ce am avut și ceva probleme cu colul  (deschis și scurt prin luna a 7 a), în fata clinicii, alături de soțul și părinții mei. Urma sa facem cunoștință cu cel mai iubit și dorit copil! ....despre naștere...o sa va povestesc data viitoare.

Concluzia? Fetelor nu va lăsați păcălite de orice lucru, orice articol sau mai știu eu ce trăiri ale altora! Sarcina voastră este unica și se manifesta total diferit fata de restul. Știu ca degeaba va zic...dar măcar încerc sa va liniștesc!:))

P.s. ne auzim curând, pana atunci, sarcini ușoare și multa liniște alături de cei mici!🤓

Cum am aflat de sarcina!

4 zile întârziere....niciodată! Se întâmplă ceva dubios!

Într-o zi de luni, 14 decembrie 2015 mai exact, m-am gândit eu sa îmi fac un test de sarcină  ( mai făcusem unul cu o săptămână în urma, unul ultrasensibil , care depistează sarcina cu n zile înainte...ee o prostie, la mine nu a funcționat, deci a ieșit negativ). Asa ca în pauza de masa, in drumul meu spre magazin, m-am oprit și la farmacie și am luat cel mai ieftin test Barza. Ajunsa la munca, am tăcut mâlc, m-am dus la baie și cu inima la gura mi-am făcut testul, deși tindem sa cred ca nu sunt însărcinată! Dar surpriza...a apărut prima liniuța de un rosu intens și nu după mult timp și cea de-a doua de un roz pal, abia putea fi zărit. Vesela și cu ochii în lacrimi am ieșit, le-am arătat colegelor care mi-au tăiat elanul!:)) îmi aduc aminte perfect când colega mea Adriana mi-a zis ca nu crede ca sunt însărcinată, ca trebuie sa fie ambele liniuțe roșii, asa a fost în cazul ei, dar mi-a recomandat sa repet testul. Zis și făcut! Figuta la farmacie, luat cel mai scump test și repetat. Dar din cauza emoțiilor...l-am stricat...și s-a făcut rosu tot, nici gând de vreo liniuța!;)) Asa ca a trebuit sa aștept sa termin programul și în drumul meu spre casa sa ma opresc la alta farmacie sa iau alt test. La farmacie i-am explicat farmacistei povestea primului test, ba chiar i l-am și arătat! Femeia, întâlnită cu multe situații de genul îmi spune calm ca nu e nevoie de al 2 lea test, ca sunt însărcinată, doar ca sarcina este foarte mica și de aceea apare asa. Am luat testul și am ajuns acasă nerăbdătoare sa îl repet! Eram singura și plina de emotie, A era plecat în delegatie, nu avea cine sa ma vadă manifestându-ma. Asa ca, cu mare grija și conform instrucțiunilor am repetat testul...și ce sa vezi...2 liniuțe destul de vizibile! Iieeeeiii sunt însărcinată, dar tot nu suficient de convinsa! Abia dacă am dormit în noaptea aceea, am așteptat cu sufletul la gura sa se facă dimineață pentru a ma duce sa fac analiza de sânge. Rezultatele urma sa le primesc pe mail în jurul prânzului, doar eu știu de cate ori am actualizat mailul și cum au trecut orele alea!:)) bling...sunteul de mail...rezultate synevo...interpretarea lor: sarcina în evoluție, 5 săptămâni! Eram însărcinată de-a binelea! Următoarea zi nu am rezistat, eram în fata ușii unui cabinet ginecologic pentru o ecografie! Sarcina confirmata a 3 a oara. Gata, m-am convins, le-am făcut pe toate și sunt însărcinată! Abia atunci am început sa ma bucur! Aveam în mine un "punctulet" care urma sa tot crească.💜
Pană la 12 săptămâni asta a fost primul alint..."punctulet" pentru ca nu știam ce o sa fie, visasem ca am băiat, ca ma joc cu el și ca îl alintam "Andeiuț"...dar a fost o Ilinca de la prima pana la ultima ecografie! ☺😻☺

Despre sarcina!

Bună seara!
 De ceva vreme tot zic sa fac un pas spre ceea ce îmi place sa fac, mai exact sa scriu! Și despre ce as putea scrie? Despre cum este "jobul" cu norma întreaga și ore suplimentare....despre cum este viata de mămică.
Când am aflat de sarcina totul a fost un vis, mi-am dorit atât de mult un copil, ca Dumnezeu a avut grija sa ma bucure imediat, din prima încercare! Și uite asa, după 12 săptămâni de sarcina am aflat ca ceea ce port în pântece este o fetita, o fetita pe care mi-o doream din tot sufletul și eu și soțul meu.
Apropo de sarcina, am fost o norocoasa, primele trei luni am avut grețuri matinale, care treceau imediat ce mâncăm ceva, orice. După totul a fost ...roz, doar ca din cauza hormonilor m-am transformat în cea mai rea persoana și nu am suportat foarte multa lume in jurul meu, de aici și multe rupturi apărute și prietenii destrămate...dar asta este alta poveste. Am putut manca aproape orice, am avut o pofta nebuna de cireșe, am mancat peste 10 kg. Carnea de pui, usturoiul și peștele nu au fost printre preferințele noastre. Am avut o sarcina frumoasa, care mi-a permis sa fiu activa pana în săptămâna 39( când am nascut minunea, prin cezariană, asta din cauza unei hernii inghinale drepte depistate prin luna a patra.
Pe parcursul celor 9 luni toată lumea ma sfătuia sa ma odihnesc cat (mai) pot...dar Toma necredinciosul a ascultat?? Nu!!! Nu înțelegeam ce poate sa fie atât de greu în creșterea unui nou-nascut! Ce vedeam eu era simplu, ii dai sa mănânce, te joci puțin cu el și doarme. Asa imi închipuiam viata de mămică...roz și atat!
După cele 9 luni...am înțeles, într-un final ca sfaturile primite erau minunat de folositoare...dar prea târziu! :)) Bebelusa, Ilinca Stephanie, venise pe lume și nu puteam da timpul înapoi, dar nici asa nu l-aș fi dat!
Momentul nașterii??? Waaa, de nedescris! O fericire imensa, dusa la extrem, la extaz!
Sunt mama și asta nu îmi ocupa tot timpul! Promit sa revin cu mai multe povestiri din putina mea experienta de mămică!
Este trecut de orele 22:00, ma duc sa ma cuibăresc lângă minunea mea, sa profit de cele 5-6 ore de somn neîntrerupt!
🙃noapte frumoasa!