Prima zi acasa cu un nou-nascut!

Wow...plecam acasă! În sfârșit mergem spre locul unde este atata căldură, mergem acasă ca o adevărată familie! Mama, tata și copilul. De cate ori în copilăria mea nu m-am jucat de-a "mama și tata". Păpușile mele erau niște adulți perfecți, asa cum îmi închipuiam ca o sa fiu și eu când voi creste mare. Intre timp am înțeles ca perfecțiunea nu exista, dar putem încerca să o cautam.

Cu gentuța făcută, cu micuța noastră în landou am ieșit pe ușile clinicii. Eu abia mergeam, operația îmi mai dădea niște bătăi de cap sau doar asa aveam eu impresia, ca dacă merg dreapta o sa se rupă!:)) Și uite...un tata înalt și frumos, mândru de minunea lui, o superbitate de fetita și o mama cocoșata, cat pe ce sa primesc un baston de la portar, păream o bătrânică care abia calca. Ne-am urcat în masina și am pornit spre o noua aventura. De ce zic aventura? O sa înțelegeți mai târziu.

În drumul nostru trebuia sa o luam pe mama, ea era cea care urma sa aibă grija de Ilinca pentru o perioada, pana ma acomodam eu cu noul statut. Am luat-o și aproape de casa, am oprit la o farmacie pentru a cumpăra rețetele de medicamente, ale mele și ale prințesei.  Acolo ce sa vezi? Am lăsat o avere pe 3 creme și 2 uleiuri...nu știam ca atât de mult poate costa îngrijirea unui bebeluș.

Am parcat...ufff, iar emoții, ajungem acasă și totul o sa fie roz, asa cum mi-am imaginat. Ilinca va dormi în camera ei, în pătuțul ei, printre toate jucăriile care abia o așteptau. Eee, de unde atata bucurie??? :)) nu am intrat bine pe ușa ca a și început concertul! Acum nu mai aveam un număr la care sa sunam pentru a chema asistentele, trebuia sa ne descurcam. Săraca mama...doar ea știe cum mi-a suportat toate ieșirile, " de ce plânge? Înseamnă că nu sta bine! Aseaz-o altfel! Dar de ce tot nu tace???? Ce ii faci? Ce areeeeee? Poate ii e foame!"... și asa mai departe.
A. mi-a pregătit baia, m-a ajutat sa ajung în cada și m-a lăsat sa ma relaxez, se vedea pe fata mea ca sunt terminata de oboseala. După baie, am dormit vreo 2 ore și eram cat de cat mai bine. Intre timp a dormit și Ilinca, asa ca m-am putut bucura de liniște.

La masa, m-am mai gândit eu, ca cel mai bine ar fi sa rămânem doar noi 3 peste noapte in casă. Eu, A. și puiul de om. După ora 8 am primit vizita nașilor, era normal sa își dorească și ei sa stea în preajma copilului, asa ca împreună i-am făcut masajul si baita Ilincăi ( moment de panica teribila pentru mine, bebelusa plângea ca din gura de șarpe și mi-era  frica sa nu se rupă în timp ce era întoarsă pe toate partile). Sa nu zic de partea cu îmbrăcatul....vai, o alta provocare! Îmi era frica sa o trag puțin de mânuțe pentru a o îmbracă în body, dacă cumva ii rup ceva, asa ca am lasat-o pe mama sa se ocupe de acest lucru. Groaznice momente,mi-am ieșit din fire, am țipat la toată lumea și am început sa plâng. Simțeam ca eu nu o sa fiu niciodată în stare sa am grija de ea, ca nu o sa fiu o mama buna. Depresia postnatala își spunea cuvântul, plângeam și nu reușeam sa ma opresc.

După toate astea, ceea ce mi-am dorit s-a adeverit! Am rămas în casa doar noi, doi proaspeți părinți și un nou-nascut. Totul era minunat, nimic nu putea sa mai fie greu, copilul o sa doarmă frumos, o sa ii dau sa pape și iar doarme și tot asa pana dimineață. Asa imi închipuiam eu, asa vazusem în filme! Însă cum socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg...am avut parte de o experienta nu prea roz, sa ii spunem.
Ilinca plangea si nimic nu parea sa o calmeze, eu si A. eram ca doi prosti, dar nu aveam ce sa facem, ne uitam unul la altul și speram ca totul o sa fie bine. Nici o sansa! Ilinca nu plângea, zbiera, iar noi ne simțeam inapți. Am hotărât sa facem cu rândul, sta unul cu ea pentru câteva ore, apoi celalalt și tot asa. Am uitat sa precizez ca totul se întâmpla ba în dormitorul nostru, ba în sufragerie, nici vorba de camera ei.

Nu am reușit sa punem geană peste geană toată noaptea, ne-am plimbat cu ea în brate, prin toata casa, i-am cantat un repertoriu întreg (2 cântecele pentru copii...atat știam, acum cunosc deja vreo 10). Cum ma asezam pe marginea patului, cu ea în brate, cum plângea mai tare. De oboseala, am și ațipit ca în desenele animate, fracțiuni de secunda, eram terminata. Nu vroia sa tacă si pace. Când adormea, în landou, la prima mișcare eram amândoi drepți în fata ei sa vedem dacă este totul în regula.

Am vrut o noapte speciala...prima noapte acasă cu minunea noastră. Chiar a fost, nu avem cum sa uitam cate griji ne-am făcut! Atât de disperați am fost după acea noapte, ca a doua zi, ne-am oprit la farmacie sa cumpărăm tot ce aveau pentru colici și toate pastilele și ceaiurile pentru lactație.
Țin sa precizez ca Ilinca nu a avut colici pana acum și deja are 3 luni, dar la început credeam ca asta e motivul pentru care plânge.

A doua zi, e clar ca nu am mai refuzat ajutorul mamei, îmi venea sa ii spun sa rămână pentru tot anul cu noi! :))

Concluzia: tot ce pare ușor....doar pare, asa ca dacă aveți ajutor, acceptați-l. Nou-născutul are nevoie de timp pentru a se acomoda cu lumea exterioara, iar voi la fel pentru a va acomoda cu noul statut. Dacă plânge, nu este obligatoriu sa plângă pentru ca ii este foame, îl doare ceva sau are colici, plânge pentru ca altfel nu știe și nu poate sa se exprime. :) este greu la început, dar totul se uita când minunea îți zambeste sau te privește cum te maimutaresti.
Eu sunt un caz fericit, am ajutorul sotului, al părinților si al socrilor, iar atunci când am nevoie, este suficient sa le telefonez și vin fără a sta pe gânduri. Ca sunt eu o ambițioasă și vreau sa fac totul singura, asta e partea a doua, dar sunt momente când am nevoie de o pauza și atunci intervin ei. 💜

Pe data viitoare! Aveți grija de burtici și de bebici!